Jurnalul de specialitate New England Journal of Medicine a publicat pentru prima oară datele obţinute în ultimii 2 ani, de la pacienţii cărora li s-au administrat celule insulare, după aşa-numitul protocol Edmonton.
Rezultatele sunt mai degrabă descurajatoare : cu siguranţă necesarul de insulină al celor mai mulţi dintre pacienţi a scăzut. Pe lungă durată însă, transplantul de celule insulare nu vindecă tipul 1 de diabet; mai devreme sau mai târziu pacienţii au nevoie din nou de injectarea insulinei.
Metoda transplantului de celule insulare constă în izolarea celulelor beta secretante din pancreasul donatorilor de organe. Acestea vor fi injectate primitorului printr-un cateter introdus în vena portă. Întreaga procedură se desfăşoară sub anestezie locală. Celulele transplantate se vor răspândi în reţeaua venoasă din interiorul ficatului, şi de acolo vor elibera insulina şi hormonul său de contrareglare, glucagonul. Telul principal al acestei terapii a fost ca pacienţii cu diabet tip 1 participanţi, să nu mai aibă ulterior nevoie de aport exogen de insulină. La desfăşurarea studiului conform protocolului Edmonton, au participat 9 centre din Canada, SUA, Germania şi Elveţia, fiecare cu câte 4 pacienţi.
După primul an de la transplantul celulelor insulare pancreatice, 16 dintre cei 36 de pacienţi participanţi (44 %) nu au mai necesitat aport exogen de insulină pentru a menţine un nivel constant al HbA1c sub 6,5 %. 10 pacienţi (28 %) şi-au administrat în acest timp semnificativ mai puţină insulină, în timp ce în alte 10 cazuri (28 %) transplantul a eşuat complet. La doi ani după transplant succesul obţinut a regresat vizibil: în acest moment doar 5 din cei 16 pacienţi mai erau independenţi de aportul de insulină exogenă. Ceilalţi pacienţi au trebuit să reia administrarea de insulină, o parte din ei în doze mai mici decât cele necesare înaintea transplantului.
O altă problemă a transplantului de celule insulare a fost incidenţa crescută a reacţiilor adverse, parţial severe. Responsabilă pentru acestea a fost în primul rând inevitabila imunosupresie medicamentoasă.
Concluzie:
Contrar aşteptărilor ultimilor ani, şi metoda transplantului de celule pancreatice după protocolul Edmonton demonstrează rezultate limitate. Mulţi pacienţi devin într-adevăr independenţi de insulina exogenă, dar numai temporar, întrucât performanţa celulelor transplantate scade cu timpul. Un alt “obstacol“ îl reprezintă faptul că majoritatea pacienţilor necesită mai mult de un transplant (iar numărul de posibili donatori este limitat), fiecare aducând cu sine riscul de a dezvolta reacţii adverse. La acestea se adaugă reacţiile adverse importante ale medicaţiei imunosupresive.
Totuşi s-au înregistrat şi succese: chiar şi în cazul în care toţi pacienţii ar deveni mai devreme sau mai târziu din nou dependenţi de insulină, necesarul de insulină la mai mult de 70 % dintre participanţi ar putea fi semnificativ scăzut. Dacă şi când transplantul va putea fi abordat ca metodă terapeutică la scară largă, rămâne încă neclar.
Autor: Dr. Med. Anja Lütke, Centrul German de Diabet, Centrul Leibniz pentru Cercatarea Diabetului din cadrul Universităţii Heinrich Heine Düsseldorf.
Link către articolul în original: www.diabetes-deutschland.de/archiv_4489.htm
Traducere şi adaptare: Dr. Paul Enuş Răduca, Dr. Alexandra Pop.
